Channel10-Poezie
.. Sunt un om viu de Nichita Stănescu
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
.. Je suis un homme vivant par Nichita Stănescu
Je suis un homme vivant
Je suis un homme vivant.
Rien d'humain ne m'est étranger.
J'ai à peine le temps de me demander si ça existe, mais
Je suis toujours content de l'être.
Je ne réalise jamais complètement,
pour
J'ai une idée de mieux en mieux
a propos de la vie.
La différence entre moi me secoue
et le brin d'herbe,
entre moi et les lions,
entre moi et les îles de lumière
des étoiles.
Parmi moi et les nombres,
par exemple entre moi et 2, entre moi et 3.
J'ai aussi un péché:
Je prends l'herbe au sérieux,
Je prends les lions au sérieux,
les mouvements presque parfaits du ciel.
Et une blessure au hasard sur sa main
me fait voir à travers,
comme à travers un océan,
les douleurs du monde, les guerres.
D'un tel incident
J'ai le gros problème
que j'ai pour Ulysse - et
l'homme au visage grincheux, Dante Alighieri.
Je pouvais à peine imaginer
une terre déserte, tournant
autour du Soleil ...
(Peut-être parce qu'il existe dans le monde
ces paroles.)
Mais ça me fait rire
Je ris rarement, ayant toujours un travail,
ou voyager en radeau indéfiniment,
sur l'océan ovale de la fantaisie.
C'est un spectacle inoubliable
savoir
découvrir
carte de l'univers en expansion,
pendant que tu te regardes
une photo d'enfance!
C'est un vieux corps à toi
que tu as perdu
et même pas une annonce, donnée
en gras,
tu n'as aucune chance
pour le retrouver.
J'ouvre le papyrus de ma vie
plein de hiéroglyphes,
et ce que je peux communiquer
nulle part,
après un déchiffrement difficile,
mais pas sans satisfaction,
c'est un poème dédié à la paix,
qui a, en bref, le contenu suivant:
Je ne veux pas,
quand je soulève ma tempe des oreillers,
s'allonger derrière moi sur les lits
la mort,
et dans chaque mot jaillissant à moi,
poisson pourri à me jeter, comme dans une rivière
déchiré.
Pas après chaque pas,
dans la brèche derrière moi,
je ne veux pas
escalader la mort aussi
une colonne de mercure,
des voûtes de l'enfer penchées sur moi ...
Mais son arc-en-ciel noir d'algues,
s'il battait dans ma jeunesse, il se briserait.
C'est une grande fertilité
dans la terre et dans les pierres et dans les échafaudages,
magnétique, temps, clignotant,
mes pensées les élèvent
comme des corps vivants.
C'est une grande fertilité
dans la terre et dans les pierres et dans les échafaudages.
Je ne garderais mon ombre clouée qu'un instant,
il serait rempli de fougères, de pissenlits!
Juste ton long visage bébé,
laissez-le tel quel, calé
entre deux battements de mon cœur,
comme entre le tigre
et l'Euphrate.
