Politicile americane în perioada postbelică au fost prefațate de alegerile parlamentare din anul 1918. În cadrul acestui scrutin, preşedintele Woodrow Wilson le-a cerut votanţilor să opteze pentru un congres democrat „dacă aprobaţi conducerea mea şi doriţi să continui a fi purtătorul de cuvânt (al americanilor) în ţară şi în străinătate.” Partidul Democrat a pierdut însă atât în Cameră, cât şi în Senat, ceea ce le-a prilejuit adversarilor lui Wilson să tragă concluzia că electoratul îi respingea politicile. În realitate însă miza alegerilor nu a fost legată atât de controverse însemnate de politică externă, ci mai degrabă de chestiuni mundane de politică internă, precum, de pildă, creșterea preţului bumbacului.
La doar două săptămâni după alegeri Wilson a anunţat că va participa la conferinţa de pace de la Paris. Aceasta reprezenta o ruptură serioasă a tradiţiei, ceea ce a alimentat criticile republicanilor. Acestea au devenit și mai vocale când s-a auzit numele delegaţilor: Wilson, Robert Lansing, colonelul House, generalul Tasker Bliss, expert militar şi un singur diplomat de meserie, totodată membru al Partidului Republican: Henry White. Refrectar al delegării puterilor şi adept al criticii, Wilson a omis includerea în delegaţie a lui Henry Cabot Lodge, senator republicat de Massachusetts, care se opusese celor 14 puncte şi va deveni preşedintele Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului, precum și pe a lui Elihu Root sau a fostului preşedinte Taft, ambii internaţionalişti entuziaşti.
Wilson a fost primit excelent în Anglia, Franţa şi Italia. Pe Champs-Elysee două milioane de oameni i-au făcut o primire fastuoasă preşedintelui american. Aceasta l-a determinat pe pe Wilson să aibă şi mai multă încredere că viziunile sale erau împărtăşite şi de opinia publică europeană.

свернуть