De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă de vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare ?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare ?
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră ?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc desunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele ?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
Vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare aburită de ger.
( interpretează Mircea Albulescu)
