Pe Pascalopol, Felix il intalni, o data, in tren, in drum spre Constanta. Era batran de tot, uscat la fata, dar tot elegant, si aproape nu mai semana cu cel de altadata. Falcile ii tremurau cand vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
— Ma mai cunosti? Eu sunt Pascalopol!
Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires.
— Nu stii cine e? intreba Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uita o data. Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu traim decat cinci-sase ani!“
— si... si de ce v-ati despartit?
— O! pentru nimic. Eram prea batran, vedeam ca se plictiseste, era o chestiune de umanitate s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi. S-a casatorit bine si-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult si mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata. Mi-a spus aceasta... dar n-a facut-o. A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma.
Felix se inchise in biroul lui si scoase vechea fotografie pe care i-o daduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altadata? Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi. Dinadins, intr-o duminica, o lua pe strada Antim. Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant, si curtea toata napadita de scaieti. Nu mai parea sa fie locuita. Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda, inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede la ureche:
„Aici nu sta nimeni!"
