O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui.

— Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului.

Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o:

— Dar nu doare, mama?

— În poveşti, nu, draga mea.

— Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic.

Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite:

— Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte.

Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare.

— Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire.

Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa.

— Cine a venit?

Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo.

Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii.

Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă.

O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic.

— Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc.

— Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei.

Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor?

— Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă.

Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână.

— Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu?

Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă.

— Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse:

— Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită.

După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ.

— Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea!

— Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit.

свернуть