ELIBERAREA DE VINOVĂȚIE ȘI IERTAREA DE SINE
Da, bine, două subiecte excelente pentru dezbatere pe facebook, dar tabu pentru dezbaterea aceea interioară, cu noi înșine.
Să te eliberezi de vinovăție... serios?!... păi dacă s-ar putea face asta, lumea ar fi fericită, nu? Păi, și nu vezi că nu e? Deci înseamnă că nu se eliberează... Aha, deci îi place în vinovăție? Da, bag seama! Altfel de ce ar ține vinovăția aproape, așa, ca pe un partener tăcut în viață? Mda, știu că nu-ți convine să auzi asta, doar ai o imagine de întreținut în fața celorlalți, ce naiba! Cum să recunoști că îți iubești vinovăția, că o hrănești și o cultivi ca pe ceva important în viața ta?
Vezi tu, vinovăția este parșivă. Ea s-a insinuat în toate aspectele vieții și te-a făcut să crezi că este tot ce aveai nevoie pentru a-i face pe alții fericiți.
Dacă rușinea este față de tine pentru ceva ce ai făcut, vinovăția îi implică pe ceilalți: te simți vinovat față de alții pentru că nu ești așa cum se așteaptă alții să fii.
„Mi-e rușine pentru ce am făcut, dar mă simt vinovat(ă) pentru că i-am dezamăgit pe ceilalți”.
Înțelegi cum vine? Ce e față de alții e vinovăția, dar față de tine e rușine.
Poate să-ți fie rușine că nu mai simți nimic pentru cineva, dar să te simți vinovat de ce ar zice lumea dacă te desparți și ai avea curajul să îți accepți dreptul la fericire.
Poate să-ți fie rușine că faci o muncă ce nu îți onorează sufletul, dar să te simți vinovat când cineva îți zice că dezamăgești pentru că nu mai îndeplinești dorințe și ordine.
Poate să-ți fie rușine că nu mai vrei să faci compromisuri, dar să te simți vinovat că faci notă discordantă într-o lume în care compromisul e văzut ca parte integrantă din viață.
Poate să-ți fie rușine că gândești altfel, dar să te simți vinovat că nu ești ca ceilalți.
Poate să-ți fie rușine că nu ești ca ceilalți și să te consideri ciudat, dar să te simți vinovat că „specialul” tău e considerat un blestem și nu o binecuvântare.
Înțelegi cum vine?
Vinovăția intervine atunci când ai fost convins/ dresat/ reprogramat că așa cum ești, cum simți și cum faci este eronat, și că greșeala este că îți permiți să fii tu însuți, un original; iar asta nu e voie, e caca-pfui!
Vinovăția e „implantată” de alții, de cei care nu se iubesc pe ei, cărora le este rușine de/cu ei, de cei care au fost convinși că nu merită nimic, și care nu vor să rămână singuri în această stare și au nevoie de „camarazi”.
Un om rușinat de el însuși va încerca să te convingă că și tu ești la fel ca el, doar n-o rămâne singur în dogma lui, nu?! Cum ar putea un om plin de iubire și toleranță să te convingă că ești inutil, insuficient și insignifiant? Nu poate. Omul nu poate vedea în tine decât ceea ce este în el însuși. Te face să te simți vinovat de ceva? Asta este pentru că el este plin de vinovății.
Și cum te simți atunci când te lași convins că ești vinovat pentru multe și că ar trebui să-ți fie rușine cu ce ești, ce faci și ce simți? De neiertat. Simți că nu te poți ierta, dar, mai presus, că nu te poți ierta.
Dar dacă așa gândești înseamnă că ți-ai uitat esența, ai uitat că ești parte de Dumnezeu, iar El este Iubire, Pace, Iertare, Bucurie, Armonie. Adică tot ce ai fost convins că te face vinovat în ochii celorlalți. Cum ai putea fi tu fericit în timp ce ceilalți aleg nefericirea, nu?
Mai multe despre acest subiect voi vorbi în cadrul unei emisiuni în direct marți, 14.12, de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Nu trebuie decât să dai clic pe linkul postat la ora anunțată.
Te aștept cu drag.
Binețe, Om asumat!
Edith Kadar
