Apasă aici pentru abonare [ Ссылка ]
[ Ссылка ]
[ Ссылка ]
www.ieromonahcalistrat.com

Referitor la importanţa şi valorile altor religii, teologia ortodoxă subliniază, pe de o parte, exclusivitatea şi neputinţa de a face o comparaţie cu Biserica, iar pe de altă parte recunoaşte posibilitatea cunoaşterii, inclusiv în afara ei, a anumitor adevăruri religioase, precum existenţa lui Dumnezeu, năzuinţa după mântuire, diferite principii morale, sfinţenia vieţii. Şi totuşi, creştinismul nu e privit şi perceput ca fiind una dintre credinţe, în rândul multor altora, ci ca o exprimare supremă a religiei. Taina "Bisericii lui Hristos" este, în mod indiscutabil, superioară oricărei alte imagini clasice despre "religie".
După cum ştim, Mântuitorul a purtat de grijă şi celor de altă credinţă. El discuta totdeauna cu oameni aparţinători unor alte tradiţii religioase diferite, ca în cazul samarinencei, canaanencei sau sutaşului roman, ajutându-i şi pe aceştia. De altfel, El Şi-a exprimat mirarea şi respectul pentru credinţa lor, pe care nu o întâlnise la iudei: "Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă" (Matei, 8, 10). Pe de altă parte, Răsăritul creştin, plin de speranţă şi aşteptare smerită, priveşte atât spre acţiunea providenţială a Fiului lui Dumnezeu, dar şi spre aceea a Duhului Sfânt. Nimic şi nimeni nu poate îngrădi acţiunea Sfântului Duh, întrucât "vântul suflă unde voieşte" (Ioan 3, 8). Tot ceea ce este înălţător şi bun reprezintă, în fapt, acţiunea Duhului Sfânt. De aceea putem regăsi peste tot urmările acţiunii Sale, uneori chiar în viaţa celor care aparţin altor religii (cf. Anastasios Yannoulatos, Emerging Perspective of the Relationships of Christians to People of Other Faith - An Eastern Orthodox Contribution, în: "International Review of Mission", 77, 1988, pp. 332-346).
De altfel, sintagma "în afara Bisericii nu există mântuire" (extra Ecclesiam nulla salus), apărută în Apus, n-a format niciodată centrul gândirii teologice ortodoxe, deşi a fost utilizată în mod limitat. Dimpotrivă, atât în vechime, cât şi mai nou, teologi ortodocşi, precum Ioan Karmiris, au subliniat că harul lui Dumnezeu acţionează şi în afara graniţelor Bisericii văzute. Nu doar creştini, ci şi necreştini sunt împreună-moştenitori şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Iisus Hristos, desigur prin mijlocirea Bisericii. Astfel, teologia ortodoxă subliniază afirmaţia pozitivă "prin mijlocirea Bisericii", în loc de cea negativă "în afara Bisericii". La fel cum viaţa lui Hristos, Adam cel Nou, are repercusiuni universale, tot la fel şi Trupul Său mistic, Biserica, are o rază universală de acţiune. Grija şi rugăciunile ei vizează întreaga lume, ea acţionează pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Fireşte, atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de alte religii privite ca organisme şi ca entităţi integre poate fi una critică. Nu acelaşi lucru trebuie să se întâmple, însă, atunci când este vorba de adepţii acestora, de oamenii care trăiesc în climatul şi sub influenţa altor religii. Faţă de aceştia ca persoane, se impune o atitudine de respect şi de dragoste, după exemplul lui Hristos, pentru că toţi deopotrivă sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu.
Pe parcursul istoriei de mai bine de două mii de ani, creştinii au fost obligaţi să intre în dialog cu oameni care împărtăşeau alte credinţe şi practici religioase, să le aducă acestora mărturia Evangheliei lui Hristos. Şi acest lucru s-a dovedit a fi extrem de benefic, întrucât multe noţiuni şi concepte teologice s-au născut în urma acestui schimb de opinii. De pildă, o mare parte a teologiei patristice este tocmai rodul dialogului direct sau mijlocit cu lumea greacă veche, cu curentele religioase ale acesteia şi cu sistemele filosofice, chiar dacă uneori în contradictoriu, iar alteori nu.
La începutul celui de-al treilea mileniu creştin, Ortodoxia are pe mai departe conştiinţa propriei identităţi; ea nu se teme, nu se îngrijorează şi nici nu dispreţuieşte pe cei ce aparţin altor religii. Acest lucru a fost reconfirmat de către întâistătătorii Bisericii Ortodoxe, la Bethleem (7 ianuarie 2000), când au fost condamnate adversitatea faţă de alte credinţe şi fanatismul religios.

свернуть