„De ce oare ne este dat să murim atât de greu?” se tânguia tânăra femeie cuprinzându-şi abdomenul în mâini, în clipa în care un nou val de durere îi străbătu corpul, plecând din şale şi prelungindu-se în jos, de-a lungul pulpelor. Când durerea se potoli, rămase nemişcată, gâfâind, ca un animal rănit, încercând să-şi adune puterile pentru a înfrunta următorul val care avea să se producă curând. Era sigură de asta întrucât nu credea că îi este permis să moară înainte de a naşte copilul.
Cu trupul cuprins de frisoane, zăcea sub ploaia rece ale cărei picături păreau că i se înfig în piele ca nişte ace. Rochia ei zdrenţuită era udă complet, ca şi cele câteva articole de lenjerie îngrămădite într-o boccea strânsă cu un nod grosolan. Zdrenţele ude atârnau grele, ţintuind-o de pământul mlăştinos, ca o ancoră, tot atât de neîndurător ca şi ploaia care nu se mai oprea. Frigul îi pătrunsese până în oase, dar pielea ei lucea de sudoare, acum, după atâtea ore de chinuri.
„Cât timp trecuse oare, de când o apucaseră durerile facerii?” începuseră aseară, imediat după asfinţit. În timpul nopţii durerea crescuse, cuprinzându-i întregul pântec, de parcă ar fi fost prins între doi pumni furioşi. Cerul acoperit de nori o împiedica să-şi dea seama cât era ceasul, dar bănuia că trebuie să fie aproape de prânz.
Când următorul val de contracţii se abătu asupra ei, îşi concentră atenţia asupra desenului format de ramurile copacului sub care stătea, pe cerul plumburiu. Norii de ploaie se fugăreau pe cer, fără a-i da nici cea mai mică atenţie femeii de douăzeci de ani care zăcea singură în acea pădure sălbatică din Tennessee, gata să dea naştere unei fiinţe pe care nu voia s-o considere un copil, nici măcar o fiinţă umană.
Culcată pe patul acela de frunze căzute, rămase din toamnă, îşi răsuci capul într-o parte şi lacrimile ei se amestecară cu ploaia. Copilul fusese conceput în ruşine şi umilinţă şi nu merita să se nască în împrejurări mai fericite ca acestea.
„Doamne Isuse, lasă-mă să mor acum”, se rugă ea când o nouă durere îi răscoli abdomenul, rostogolindu-se în interiorul trupului ei, amplificându-se şi apoi spărgându-se întocmai cum tunetul se spărsese între munţi.
Aseară încercase să ignore durerea şi continuase să meargă, dar când lichidul acela ţâşnise dintre pulpele ei, fusese obligată să se întindă pe jos. N-ar fi vrut să se oprească. Fiecare zi însemna câteva mile în plus între ea şi cadavrul care trebuie să fi fost descoperit de acum. Sperase că trupul acela se va descompune şi nu va fi găsit niciodată, dar ar fi fost un noroc prea mare să se întâmple astfel şi ea nu credea în noroc.
Această durere nemiloasă care se abătuse asupra ei era, fără îndoială, pedeapsa divină pentru bucuria ei de a vedea una din creaturile Lui murind; la aceasta se adăuga şi dorinţa ei de a nu fi părtaşă la viaţa pe care o purtase în pântec timp de nouă luni. Deşi comitea un păcat, se ruga să nu-i fie dat să vadă acea fiinţă care se străduia din greu să iasă din corpul ei. Se ruga să moară ea întâi.
Următoarea criză fu mai insuportabilă ca toate celelalte, făcând-o să se ridice în şezut. În seara trecută, când pantalonaşii ei strânşi la genunchi fuseseră pătaţi de sânge, îi scosese şi îi aruncase. Acum îi luă de jos şi îşi şterse faţa udă de ploaie şi sudoare. Tremura de teamă şi de durere, fără să se poată stăpâni. La ultima durere, avusese senzaţia că ceva s-a rupt. Ridicându-şi poalele zdrenţuite ale rochiei şi ceea ce mai rămăsese din juponul de dedesubt, dincolo de genunchi, îşi coborî cu teamă mâna între picioare şi atinse locul dureros.
„Ohhh...”, scânci ea, şi începu să plângă. Era deschisă, desfăcută larg. Cu vârful degetelor simţise capul copilului. Îşi retrase mâna şi o văzu plină de sânge. Ochii ei se deschiseră larg de groază, dar sunetul care se auzi fu un ţipăt pătrunzător de agonie, în timp ce corpul ei se forţa să elimine fiinţa ce devenise un corp străin, după ce fusese găzduită timp de nouă luni.
Se ridică în coate, desfăcu larg pulpele şi făcu un ultim efort. Îşi simţea zvâcnetul inimii în urechi şi în dosul ochilor strâns închişi; fălcile o dureau de atâta încleştare; buzele erau întinse, într-o expresie oribilă. Profită de un scurt răgaz şi inspiră adânc. Durerea reveni din nou. Şi apoi iarăşi.
Îşi dirijă ultimele puteri într-un efort final, îndreptându-şi întreaga greutate a corpului spre acel loc îngust despărţit în două.
Deodată se simţi eliberată.
Căzu pe spate epuizată, inspirând aer cu lăcomie, bucuroasă acum de picăturile reci de ploaie care îi răcoreau faţa. În pădure nu se auzea nici un sunet, în afară de zgomotul de foale al plămânilor ei şi de ploaia deasă. Nu se auzise nici un fel de ţipăt de copil, nu exista nici o mişcare.
